alex higyed
Poezie

Alex Higyed

mă apropii de zona de interes

stăm aici doar pentru că e

mai ușor să supraviețuim am

auzit că fulgerele lovesc doar copacii

ordinea naturală și reflexia

din sapă a narcisistului


dacă aș fi sărit măcar din automobil

atunci când stagna să fi mers sacadat

până la ieșire ca un soldat care fuge de

bătălia de la dunkirk

nu mă îngrjorează carabinierii nu mă

îngrijorează hamacele pot sta aici cât vrei pot

sta aici până când aerul o să se umple de

radiații și o să încep să vorbesc

lași calul să te aștepte la intrare

accesul animalelor pe front e interzis

aici doar dispozitive de comunicare

vă rugăm să nu ne mai contactați atât de devreme

am pierdut numărul cu prima descoperire

țestoasele trăiesc mult doar pentru că

n-au fost niciodată supuse unui obstacol atât de primar

atât de nevrotic neîntâlnit nesigur

țestoasele ar fi sincere ți-ar spune că ești un țăran

că n-ai de ce să te temperezi să te uiți după colț

că acolo se află răspunsul de la extemporalul

dintr-a cincea ai zice

că acum e prea târziu dar uite cât mai e până închid

și nu sunt nici măcar obosit nici măcar gata de masă

tu poate ai mai citi câteva pagini dar asta e diferența

ne privim cu coada ochiului

cine termină mai repede cine nu mai are răbdare

voiam să îmi iau țigări

dar mi-am amintit că acasă mă aștepți

cu umerii goi

cu umerii încordați

să îmi zici ceva de spălatul vaselor

ca și cum ăsta ar fi ultimul lucru care ne mai ține împreună

Acolo

Acolo, acasă, sunt multe lucruri de clarificat.

Cu Vlad mă jucam de-a World of Warcraft

în curte. Bețele de lemn ne uneau copilăria,

ne făceau oameni mari. Când eram bătuți,

bețele ne uneau țipetele până când

s-au transformat în nopți nedormite

de la alcool, în întâlnirile de la fumoarul din pod,

în doze.

Nu ne-am drogat. Dar dacă am fi făcut-o,

unul din noi le-ar fi spus părinților.

ce să mai zici după

nimic altceva nu mă sperie mai tare decât

să mă apropii de cineva

halatul de baie e prea scurt pentru zilele de azi

umblu cu picioarele goale

nu sunt pregătit pentru atâtea responsabilități

mai bine mă legi ca pe o mumie peruviană

și ar fi de ajuns doar să îmi șoptești numele

te ții de mine

mă sugrumi lent până rămân

fără iris și abia după fără aer

rădăcinile devin tot mai strâmte

lentilele tot mai proaste

acum am nevoie de o lunetă să te recunosc

privirile sunt tot ce mai am

chiar dacă uneori

nu sunt ale mele

le primesc ca pe un tanc vietnamez

marginea patului îmi permite

să stau în picioare

până suni

dacă știam că plămânii scot sunete

nu m-aș fi deranjat să respir de la bun început

până la urmă și treaba asta-i un joc

în decembrie îmi aleg zilele în care sunt fericit

cu tine îmi aleg zilele în care mă doare

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *