Poezie

Alexandra Bodnaru

1918

La noi era multă linişte,

din când în când tata închidea un ochi

şi striga poc, poc, poc.

Mai întâi şi-a pierdut braţul stâng,

treptat, memoria, apoi, auzul, iar la scurt timp,

tata s-a dus.

În noaptea aia, mama a lustruit mai întâi bocancii şi 

i-a aşezat pe covor, în mijlocul sufrageriei.

Apoi, şi-a aprins o ţigară şi a şoptit de două ori:

am avut un soţ, spunea că

acasă nu se vorbeşte despre război,

se cade să-ţi laşi bocancii la intrare.

Aşa că am tăcut. 

Am avut doi băieţi. Şi ei au spus 

exact acelaşi lucru.

Şi ei au spus 

exact acelaşi lucru.

La scurt timp, mama a dus braţul stâng la tâmplă

şi a închis un ochi:

POC


Poe

Poe,

zi

e-adevărat că

ne-am ascuns într-o cutie de chibrituri

și nu ne-am mai aprins

de când s-a interzis fumatul?

Poe,

zi 

tu știi cum e cu corbii –

zboară deasupra Catedralei

în nopțile de august

E-adevărat

Poe,

suntem fecioare

suntem europeni

suntem re-

voluționari

inventați

calibrați

Dar Poe,

se face liniște

zi

e-adevărat că

ne strângi în pumn ca pe o grijă-n minus?

să nu ne uiți

să nu ne crezi

să nu te-ntrebi de ce ne-așternem

de pe-o pilotă găurită

de

Poe

zii

pe alta.

Copilul de lemn

Certitudinea confortabilă a eșecului

mă-nlemnise întreaga copilărie mâzgălind un perete.

Au trecut aproape trei ani de când am fugit de-acasă

și-ai mei nu și-au dat încă seama.

Când mi s-a făcut dor de mine

am înghițit un copil de lemn

care și-a așezat capul între plămânii mei,

și-a încleștat degetele lungi între coaste

și m-a lovit cu picioarele în stomac

până am respirat tot mai greu.

Mi-am pierdut pofta de mâncare

și-am început să dorm pe-o parte.

Ce bine că ai mei nu și-au dat seama încă.

În definitiv, copiii nu sunt o utilitate.

(poem din volumul Orașul cu gropi în obraz, Eikon, 2016)

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *