Articole

Interviu cu Deniz Otay: „dimensiunile realului nu pot fi cuprinse în metafore”

Deniz Otay (n. 1993, Suceava) a absolvit Facultatea de Drept din Cluj. A publicat poeme în revistele SteauaPoesis International și Zona Nouă. A obținut Premiul Sofia Nădejde și Premiul Mihai Eminescu – OPUS PRIMUM pentru volumul de debut.

10.

Deniz, înainte de a începe, vreau să te felicit pentru cele două premii obținute (Sofia Nădejde și Mihai Eminescu – OPUS PRIMUM) cu Fotocrom Paradis (OMG, 2020), volumul tău de debut.

Ce ar trebui să știm despre Fotocrom Paradis?

Nu foarte multe în afară de ce e cuprins în carte. Pentru mine a fost o aventură personală foarte frumoasă s-o scriu, ca un jurnal, dar și mai mult, ca o muzică din căști care, din când în când, punea stăpânire pe realitate, devenea mai puternică decât ea, i se substituia.


Apoi, mi-e greu să răspund la întrebarea asta sau alte formule ale ei fără să intru în ceva repetitiv din care ar reieși niște false (în parte) procedee ale scrisului. De asta atunci când răspund la întrebarea asta, rămân mereu cu sentimentul că am descris, într-o anumită măsură, o mecanică. Ceva care se pliază pe rezultatul final al scrisului, dar care nu e nici scrisul și nu e nici despre scris. În același timp, mă simt eu însămi acaparată de acea mecanică, nu mai pot vedea în afara ei.

9.

Anul trecut, într-un interviu la DLITE, spuneai că „manuscrisul îl văzuseră, chiar când a fost gata, înainte să mă hotărăsc să-l public, doar o prietenă poetă, un prieten nepoet și sora mea”. Cum și când ai luat decizia de a publica?

Primul gând legat de posibilitatea unui volum a apărut în vara lui 2017, când am scris, după o îndelungată pauză, vreo 4-5 texte vreo două săptămâni și credeam că voi rămâne la ritmul acela; ritmul s-a stricat, au venit peste mine joburi și o schimbare de oraș, pe care, deși mi le-am dorit, le-am primit greu.

Începusem să mă gândesc la mine însămi în primul rând ca la un set de funcții, între care cea mai clară era funcția de lucrător, fără să mai văd pe undeva nucleul sau măcar o vagă imagine de ansamblu. Iar asta nu avea nicio legătură cu ceva așa autentic și viu cum e scrisul, nu mai aveam un ritm, mai degrabă o transă apatică. În vara lui 2019, după ce mă săturasem să funcționez așa, dar fără o legătură expresă cu asta, mi-am luat un concediu de două săptămâni și am scris cam ceea ce e jumătate de volum, iar pe parcurs am început să aranjez totul în format de carte, chiar înainte să am gata toate textele.

Am pus manuscrisul în ordine și l-am trimis pe mail surorii și prietenului nepoet. Pentru prietena poetă am printat totul pe foi A4 și am invitat-o la o plimbare să i-l arăt. Când am împărtășit manuscrisul cu ei voiam să scot cartea, dar nu eram sigură. Apoi am fost.

8.

În aproape toate short bio-urile tale regăsim faptul că ai absolvit Facultatea de Drept la Cluj și că ești în prezent studentă la Psihologie în București. Ce te-a atras la cele două domenii?

La drept m-a atras o rigoare pe care credeam că o am și pe care o și am, dar, nu într-o măsură suficientă, din fericire. La psihologie nu știu sigur încă ce, a venit ca o urmare foarte firească și necăutată a anilor de dinainte.

7.

Apropo de Psihologie, o practică des întâlnită în psihoterapie este folosirea metaforelor. Dacă ne-ai spune cine este Deniz Otay, folosind o metaforă, cum ar suna ea?

Chiar, cum ar fi să pretind că mă plasez în exterior și să încep să-mi dau denumiri ridicole care n-ar putea să exprime mai mult decât o imitare a realității în funcție de o ipostază convenabilă, dar și convingătoare, nu ceva cuprinzător și real? :)) Oricum dimensiunile realului nu pot fi cuprinse în metafore; mai degrabă descrise prin efecte de mașini, cum spune unul dintre preferați.

6.

Am ascultat podcastul cu tine și Gabi Eftimie de la Revista Echinox, în care spuneai, printre altele, că „nici un autor publicat la OMG nu mi se pare a fi un autor care încearcă să scrie o poezie cu p mare”. Ce fel de poezie ai vrea să scrii în următorii ani?

În următorii ani nu prea aș scrie poezie. Cred că, alături de noi perioade de acumulare, trebuie să aibă loc, treptat, și un proces de ștergere și uitare a unui mod de a scrie, ca să nu ne acapareze mecanica aceea despre care spuneam mai devreme. Însă nu am renunțat la notițele de pe telefon și nici la a-i exploata și transcrie pe alții 🙂

5.

Găsim poezii de-ale tale și pe YouTube, cu piese muzicale din diverse genuri pe fundal, realizate de artiști cu care ai colaborat. Tu ce muzică asculți în general?

Muzică electronică și, în general, care stimulează un fel de performance – care, pentru mine, e dansul. Am și perioade lungi în care ascult puțin spre deloc – perioadele în care nu pot fi efectiv atentă la muzică. La fel ca orice formă de artă, muzica cere atenție; nu e acolo pur și simplu ca să ocupe sonor spațiul în care te afli, să creeze un fel de fundal mai animat. Artiști pe care i-am ascultat intens în ultimii ani – Agar Agar, Boy Harsher, La Femme, Soho Rezanejad, Octave One, Guy Gerber, The Gods Planet.

4.

Literatura de azi: ce îți place și ce îți displace?

Există prea multe dimensiuni ale literaturii ca să le poți aduna sub aceeași umbrelă pe toate și să desemnezi cumva egal și ca dintr-un singur corp ce nu-ți place. Iar despre ce nu-ți place poți la fel de bine să nu vorbești.

3.

În ultimul an, mai toate evenimentele literare s-au desfășurat online. Cum ți s-a părut experiența, în calitate de invitat?

Pentru mine formatul ăsta a pus distanța de care aveam nevoie pentru că sunt timidă. În același timp, mi-a făcut plăcere să trag cu ochiul prin casele oamenilor, să îi văd pe unii în pijamale, pe alții angajați în paralel în alte conversații (probabil despre eveniment), mâncând corcodușe sau făcând semne din coduri secrete. Ipostaze mai sincere decât cele din bar sau librării. Mi-a lipsit, în schimb, marea distracție, care ne lipsește probabil tuturor; dar nu știu cât m-aș fi putut bucura de ea în calitate de invitat.

2.

Ce cărți ne recomanzi?

Orice e parcurs cu entuziasm și, dacă se poate – sigur se poate – cât mai puține lecturi parcurse din vreun fel de ambiție sau închipuită obligație intelectuală.


Eu mă îndrăgostesc de câte un autor și citesc tot ce găsesc scris de el, caut interviuri cu el, îi ascult vocea și vorbesc în cap cu vocea lui (genul ăla de permeare), pe cât posibil după ce le-a dispărut fascinația prietenilor mei, după ce se împuținează discuțiile și forfota lor, care pentru mine ar face prea limpede faptul că suntem mai mulți și discutăm despre un lucru și ne punem de acord asupra lui din exteriorul lui, iar asta diminuează impresia de intimitate cu autorul.

Iată de ce am ajuns, de pildă, atât de târziu la David Foster Wallace și, de vreo săptămână, încep multe discuții pornind de la el și va mai dura probabil o perioadă; mai ales acum, când e și mai prezent sentimentul ăsta de ciudățenie și inadecvare că în conversație ceva „scapă”, trece pe lângă, rămâne neînțeles și pe din afară și apare cumva ca fiind superficial, apoi bizar prin niște misunderstandings în serie, pe când discursul interior e profund și autentic și limpede.


La fel, Lydia Davis, Knausgard, Lucia Berlin, Elena Ferrante au fost autori care m-au însoțit pe un nor de fascinație în ultimii ani. Un autor pe care mi-ar plăcea să-l văd reeditat e Thomas Bernhard, un fel de Nietzsche, dar mai turbat și unul dintre primii de care m-am îndrăgostit. Henri Ey, un psihiatru care mi-a marcat începutul lui 2020. Iar pe poeta Hedva Harechavi mi-ar plăcea s-o traducă cineva la noi, mi-a tot promis o prietenă în ultimii ani.

1.

Dacă am fi „Pe plajă cu aproape-prieteni/la conversații light”, ce ne-ai spune înainte să plecăm spre cazare?

Tocmai pentru că ați fi cu niște aproape-prieteni, probabil că nimic, odată ce vă veți fi pregătit să părăsiți dinamica aceea. Aproape-prietenii s-ar întâlni în niște încrengături temporare benefice, opuse mecanicii de gașcă sau, și mai rău, de familie.

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *