mugur grosu
Poezie

Mugur Grosu

haine noi

te-ai încolăcit în fața mașinii de spălat,
urmărind-o o vreme cum toarce, ca pe-o rivală,
apoi ai întors spre mine ochii și, când ai clipit,
am auzit limpede:

vrei puțină magie? cum ar fi
dacă după ce se oprește
ai scoate de-acolo hainele altuia,
care la rândul lui ar găsi hainele altuia și tot așa,
și fiecare dintre voi, îmbrăcându-le, ați sări în viețile altora,
și tot așa, dintr-o viață în alta.

e frumos la mare-n noiembrie,
cât vezi cu ochii numai nisip.
am găsit o pană de pescăruș și-am scris
cu ea pe mal diverse cuvinte
și-apoi am urmărit cum valurile vin pe rând să le-adulmece
până când unu-și pierdea răbdarea, se ridica și-l ștergea
și-o luam de la capăt.
s-a scurs așa toată ziua.
am și filmat ceva cu telefonul, iar peste câteva zile,
când mă uitam pe laptop la ce-am filmat,
ai sărit lângă mine, ai adulmecat,
ai căscat și îndată am auzit:

asta nu e nimic, vrei puțină magie?
de câte ori se retrage valul imaginează-ți
că-n locul cuvintelor pe care le-a șters apar altele noi,
pentru că asta a încercat să-ți arate valul, de fapt.
apoi te-ai făcut covrig și te-ai dus într-un vis
foarte lung, din care te-ai întors foarte târziu,
doar ca să pleci într-unul și mai îndepărtat,
până am înțeles și m-a pufnit plânsul
de dorul vremurilor bune care s-au dus
și-atunci te-ai trezit, ai ridicat capul,
ai clipit și îndată am auzit:

vremurile bune se duc
doar ca să facă loc altor vremuri bune,
cum cuvintele alea s-au șters
doar ca să facă loc altora care trebuie scrise,
așa că lasă-mă să dorm, prostule,
să fac loc altei pisici.
mai bine stai cu ochii pe mașina de spălat,
nu știi ce-ți va aduce.
într-o zi oarecare, când toate astea se vor fi șters demult,
o să-ți trimit prin ea
niște haine noi.

noaptea-n vie

nu cunoscusem încă gustul vinului,
nici al dragostei
când m-au prins în vie
cu botul plin și mânjit
și câte-un ciorchine în fiecare mână,
ei – cu niște ciomege și rânjetele
care le coborau de pe umeri
odată cu noaptea.
bă, mi-au zis zgâlțâindu-mă,
acum n-o să-ți facem nimic,
dar zi-le și ălora care-au fugit:
gustați cât vreți!
mâncați cât puteți!
săturați-vă!
dar vă ia mama dracului dacă vă prindem
că luați ceva acasă!
și-au plecat cu ciomegele și rânjetele lor
lăsând cu mine doar noaptea.

într-un târziu au apărut și ai mei,
unul câte unul,
și i-am pus la curent: să gustăm, să ne desfătăm,
dar sub nicio formă să nu luăm ceva acasă.
cum am zis, așa am uitat,
răsărise și luna,
instiga la exces, la euforie,
la ieșire eram toți încărcați,
chiar și eu – cu aceiași ciorchini în mâini.
era ca și cum îi voi fi mâncat deja,
că și viitorul e doar un trecut lăsat mai încolo,
pe mai târziu.
și când mai rămăseseră doar câțiva pași
ne-au tăiat ăia calea,
au tăbărât cu ciomegele, ne-au pus piedică,
m-am rostogolit și m-am ridicat de câteva ori,
eram cel mai tare la fugă,
am fugit de mi-am ajuns din urmă anul morții,
am fugit de mi s-a derulat prin fața ochilor
toată viața pe care urma s-o trăiesc,
la urma urmei trecutul e un viitor prins din urmă și ciomăgit,
așa cum păți cel mai voinic dintre noi
pe care l-au găsit mai târziu
parcă scos din teascul de struguri.
când m-am oprit, în fine, aveam mâinile roșii,
strângeam încă-n palme leșurile ciorchinilor
pentru care era să fiu ciomăgit.
peste ani, am cunoscut gustul vinului
și-al iubirii,
m-am desfătat și-nfruptat pe săturate,
dar
de câte ori am luat ceva acasă
m-a fugărit noaptea minții,.
poate că încă alerg,
poate că nu m-am oprit de atunci,
poate trecutul mă ajunge din urmă
și leșurile acelor ciorchini
încă-mi însângerează palmele,
pieptul.

în hol

câte-am trăit în casa asta în toți acești ani,
câte-au crescut și s-au ruinat,
s-au adunat ori stricat pe nesimțite
și-acum, că mă mut în curând,
proprietarul a-nceput reparațiile
pentru cel care-o va lua de la capăt aici.
ieri, de pildă, a reparat interfonul,
și azi am auzit pentru prima oară cum sună.
am răspuns cu emoția începuturilor.

bună ziua, suntem de la poliție! am auzit.
probabil sună la nimereală, mi-am zis,
ca poștașii sau distribuitorii de pliante
sau oamenii străzii în iernile complite,
când până și câinii își găsesc adăpost.
nici n-or fi de la poliție, ce truc bun.
am stat totuși în hol, ascultând,
o vreme, doar liniștea,
apoi i-am auzit urcând, s-au oprit chiar la mine la ușă.
doi bărbați încruntați, cam scârbiți de formalități,
m-au chestionat dacă locuieesc aici,
apoi au scos insignele de polițiști
și-n secundele alea mi s-au derulat prin minte
toate faptele dubioase,
care-ar fi putut fi reclama intervenția
autorităților.
apoi unul dintre ei m-a-ntrebat
dacă locuiesc străini în acest bloc

am auzit niște voci, într-o limbă semitică, în curtea interioară.

care curte?

cea în care dau toate bucătăriile din acest bloc.
și celălalt a scos o foaie pe care erau printate chipurile
a doi bărbați fotografiați din față, ca la poliție .
unul mai tânăr, altul în vârstă, cu ochelari,
și ambii păreau dubioși, cum, de altfel,
părem cu toții când ne fotografiază poliția.

i-ați văzut prin bloc pe aceștia?
m-am aplecat și, cât încercam să le studiez fețele,
prin fața ochilor mi s-a derulat imaginea aceluiași hol
și tocul ușii de care, cu câteva ore-n urmă,
te-ai sprijinit înainte să pleci,
erai în mare întârziere, dar ți-am mai furat un sărut,
și tu m-ai îmbrățișat,
și ne-am coborât mâinile,
ne-am descheiat frenetic
și ne-am iubit în picioare,
împleticiți în haine și limbile ceasului.

nu-mi amintesc, le-am răspuns,
și-n fața ochilor n-aveam decât palmele tale
atât de frumoase
pe mozaicul alb-negru din holul
la care se holbau ei acum.

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *