sorin despot
Poezie

Sorin DespoT

de bărbați te poți lipsi, obrăjor

sînt zile în care toate nedreptățile lumii fac casă bună cu
privirile nesolicitate, dragostea mea, și un bulgăraș de
vinovăție mai apăsătoare decît sibilinul plumb bacovian
mai-mai că ar merge propulsat către o mutră și, musai, are
să fie mutră de bărbat. bărbații nu știu, nu simt, bărbaților nu
le pasă. îți vei tot repeta că de bărbați te poți lipsi, obrăjor, cum
îți poți refuza orice capriciu. pui repejor mîna și arunci la gunoi:

mai întîi, sticlele goale din sufragerie, scrumierele doldora de
pretexte gestuale pînă mai ieri încărcate de senzual, arunci
fițuicile acelea din bibliotecă pe care ți-ai jurat cîndva că
le vei iubi fără sfîrșit. sînt scrise de bestii! arunci, mai apoi,

o privire din prag și îți amintești, întrucîtva solar, de ce
o bucătărie lună este semnul unei vieți irosite.

circ și convalescență

normal că va șterge fotografiile cu tine, mesajele,
scrisorile, înregistrările, numărul de telefon,
planurile notate împreună în calendar.

în loc să te lași pradă unui soi de jignire-mîhnire,
păstrează distanța și, cînd devine posibil,
arată compasiune și îngrijorare.

în realitate, persoana aceasta devine tot mai puțin familiară
pe măsură ce insistă să șteargă vocea ta, visele schițate
împreună, amprenta ta gestuală pe rutinele ei, bunăoară,
la casa de marcat, cînd privește în coșul de cumpărături
și înjură în barbă fiindcă iar l-a-ncărcat pentru amîndoi.

compasiune și îngrijorare, firește, pentru că tu celebrezi
cu sfințenie fantomele cu care dansezi prin sufragerie,
pe cînd ea se simte bîntuită și nu găsește scăpare.

ai asigura-o că va trece cu timpul, dar
știe și ea. i-ai sugera că se va evapora, indiferent
cîtă ură acumulează în răstimpul necesar vindecării.

ai încuraja-o să arate compasiune și îngrijorare,
i-ai zîmbi vag complice, nu ca unei foste iubiri,
ci ca unui veritabil tovarăș de suferință.

Photo by Petri Heiskanen on Unsplash

o nouă specie de irosire

ai plecat cu cîteva zile înainte să izbucnească epidemia,
la cîteva ore după ce corabia mea cea din urmă începuse
lupta cu scufundarea în furtuna digitalului nord-american.

a pierdut-o, desigur. înainte să ridic o sprînceană,
m-am trezit singur-cuc în casa din aleea avrig,
cu imaginea obrazului tău înflorit de jenă,
dizolvîndu-se îmbălat în ploaia măruntă.

au venit prieteni, îmbărbătări și cîteva pahare în plus,
cum e datina, ba chiar unul dintre ei a rămas,
sforăie ușurel și acum pe canapeaua de dincolo,
ca un scoțian într-o noapte bîntuită de zîne gloom.

se tot îngustează banda atenției, zilele se perindă
fără substanță, din aceleași cîteva unghiuri:
de la masa de scris, de pe scaunul din bucătărie,
de pe marginea patului; se împăturesc cumințele,

se așază în buzunarul de la piept,
apasă tot mai tare cu fiecare apus.

se instalează sentimentul că ne regăsim
supuși unei noi specii de irosire; nu iartă,
accelerează și nivelează fără discriminare.

trec, prima și ultima dată, în douăzeci-douăzeci, pe la mcdonald’s,
înainte să se închidă, poate, pentru ani buni și să uit ce gust are.

îi schițez un zîmbet omului care îmi întinde cartofii prăjiți,
el vede numai ochii micșorîndu-se peste mască o clipă.
îmi cunoaște drama: se agită și el pentru acel „mîine”
mai puțin mizerabil, mereu după colț, mereu eluziv,

ca scîrba de jerry pentru dragul de tom.

paralizat în secvențe domestice pînă la următoarea gură de aer,
l-aș îmbrățișa peste tejgheaua unsuroasă, i-aș spune: să facem
schimb azi! mulțumește tu pe negustorul meu de suflețele,
iar eu îl voi mulțumi cu vîrf și-ndesat pe al tău. valsează tu
printre dilemele mele, iar eu îl voi sodomiza pe ronald,
pînă vomită aripioare de pui și burgeri de vită, pînă

se smiorcăie coca cola pe mozaic.

ronald, minciuna cu care ne-am pricopsit fiindcă
am vrut să fim liberi, mult înainte de a ne întreba
ce am putea înțelege prin libertate. am implorat
vestul să ne înapoieze aripile și ne-a servit, cu fast,
aripioarele picante și pe ronald, măscăriciul spălăcit.

încruntarea acuzatoare, arătătorul de după fiecare strănut;
bunăvoința mea e întîmpinată de o nouă capcană, de
amenințarea infectării iminente cu un virus insinuant, de
perspectiva îmbolnăvirii, a morții chinuite, departe de tine.

nu sîntem diferiți, tu și eu, deși ne despart distanțe notabile.
sîntem animale de paradă pe balcoanele tot mai înguste,
pîndind, insomniac și nostalgic, următoarea gură de aer.

gura ta de deberdeu

destui mototolesc mochetele marilor mine digitale cînd
rup ușa la șase, pășind, apoi, ca pe cățeluși de pluș, cu pîrși
sforăindu-le în grimase, pe covorul drag și scump al soției.

multora li se rupe de dulapuri încăpătoare, trăiesc din portofele,
joacă badminton în dormitoare, peste paleți poleiți cu spermatozoizi.

e soare rău și, în oglinda fațadei, zăresc surîsul ei clinchetiu
la tejgheaua benzinăriei de vizavi. îmi spun că n-are sens,
arunc peste cinci pași o privire, o regret bună parte din zi.

vai, cîte-am fi putut fi.

la mulți le e silă și să clipească, îmi spune liftiera
pe cînd o sprînceană tot transmite-n cod morse prostii.
încasez un ‘ca-ți-aș gura ta de deberdeu, ce mi-ești drag!
cînd îi răspund că și leneșii sînt oameni, că merită iubire.

îi fac cu ochiul, îi spun pe nume și întreb mereu de copii.
se deschid ușile. un zîmbet-diapazon mă-ntîmpină vizavi,
în brațe cu un vraf de dosare și, deasupra lor, un cv.

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *